„Ajutorul acordat la timp, fără răsplată, înseamnă iubire și viață!”

 Dialog cu îndrăgitul logoped Georgeta Burlea

- O viață dedicată copiilor. Cum a început această călătorie întru binele oamenilor?

- Când Dumnezeu a făcut omenirea și tot ce mai înseamnă viață pe pământ, cu siguranță că s-a gândit și la viitorul ei, adică la copiii care sunt perpetuarea speciei umane. În adâncul sufletului, cred că Dumnezeu s-a gândit atunci să aleagă niște oameni cărora să le dea, chiar de la naștere, darul iubirii totale pentru copii. Poate, nu sunt sigură, dar privind în urmă, prin orificiul strâmt al unui tunel temporal, cred că am purtat în mine, în stare latentă, acest  DAR minunat pe care mi l-a dat Dumnezeu.

Copil fiind, am avut mereu o mare doză de seriozitate, maturitate și responsabilitate, având grijă de ceilalți copii din vecini, grădiniță și școală, inițiind și conducând diferite activități  artistice, ludice și de dezvoltare personală. Între doi pereți, puneam o masă care era scena, atârnam un cearșaf care reprezenta cortina, iar în fața mesei puneam un covoraș țărănesc pe care se așezau „spectatorii”. Doamne, ce frumos era! Eram regizorul care ordona intrările în scenă, poeziile, soliștii, corul, dansurile. Mă gândeam și la stimulente, obținute prin „donații”: fiecare „spectator” trebuia să aducă ceva ce avea acasă, indiferent dacă era  o punguță de lapte praf, un pachet de biscuiți, halva, bomboane. Aveam structură de leadership, depășeam întotdeauna cadrul activității asumate de a învăța, aveam inițiativă și idei mobilizatoare, un stil  puțin nonconformist care atrăgea adepți. Aspectul s-a menținut în școala generală și liceu, finalizat până în clasa a XII-a cu premii. Nu întâmplător, în ultimii doi ani de liceu, după unele introspecții, am hotărât că activitate cea mai potrivită pentru mine era cea de profesoară de liceu.

- Care a fost momentul în care ați știut care va fi calea dvs?

- Momentul crucial, cu simbol de destin, a fost în timpul studenției - întâlnirea cu soțul meu, student la Facultatea de Medicină Generală, specializarea Pediatrie. În timpul prieteniei noastre, abordam și subiecte despre sănătatea, educația și creșterea copiilor. Ținându-ne de mână, stabileam că vom avea cel puțin doi copii, că vor fi hrăniți la sân și vom respecta tot ce învățam, fiecare în domeniul lui, despre sănătatea și educația lor. Acela a fost momentul ales de Dumnezeu de a ne întâlni și a ne contopi destinele! Eram doi tineri cu aceleași principii despre viață, studiu, muncă, responsabilitate și modestie, aspirații bazate pe autoevaluare corectă și puterea de sacrificiu. De atunci, încet-încet, am vrut să arăt că nu mă bazez doar pe calitățile pe care mi le dăruise Dumnezeu, care mi-au insuflat încrederea în propriile mele forțe, ci am adoptat o atitudine care să mă caracterizeze indubitabil. Am dorit să arăt că orice persoană poate fi ceea ce dorește să fie, contribuind la propria sa devenire, sprijinindu-se și pe calitățile native.

- Ce v-a adus cariera? Care au fost cele mai frumoase momente?

- Virtutea mea a fost munca desfășurată din pasiune și voință, dublată continuu de conștiința umană, profesională și dragostea pentru copii ! Beaudelaire, într-unul din minunatele sale poeme, îndemna ca fiecare om să se „îmbete” după cum îi este felul. „Felul” meu a fost și a rămas activitatea mea zilnică, de aproape 52 de ani! „Să lași ceva în urma ta”, spunea Marin Burlea. Chiar și acum, după aproape cei cinci ani dureroși de la dispariția lui pământeană, sunt convinsă că atât eu, cât și el, nu am fi fost atât de împliniți professional dacă Dumnezeu nu ne-ar  fi oferit   această întâlnire ca debut al unui destin ales. Atunci când eu am descoperit, la soțul meu, atât de multe calități, dintre care cele  mai evidente fiind pasiunea pentru nobila profesie de medic pediatru și dragostea față de copii, am ales, în mod conștient și deliberat, să-mi asum rolul de susținător necondiționat al lui, eliberându-l de unele atribuții familiale care l-ar fi împiedicat să fie prezent  oricând alături de copiii în suferință. Unul din principiile mele de viață a fost acela că e mai bine să te consumi decât să ruginești, principiu  personal și asumat, dar, din păcate, actualmente, expirat și desuet! Cu toate acestea, eu am reușit să-mi fac numele profesional, să fiu iubită de copii și respectată de părinții lor. „Pedagogia grijii” a fost o constantă în comportamentul meu privitoare la educația propriilor copii, cât și a celor care urmau terapia logopedică.  

- Sunteți un specialist apreciat. Cu siguranță ați avut modele. Care au fost și ce ați preluat de la ele?

- La terminarea facultății, în același an, am  profesat, în județe diferite, într-un  mediul sărăcăcios, dar populat de oameni minunați, înțelepți, muncitori, cu simțul datoriei și al onoarei. Am înțeles și am simțit dragostea reciprocă dintre profesor-copil și medic-pacientul copil. Tot ceea ce am devenit pe parcurs a plecat de la acea etapă de exercițiu existențial, adevărata școală a vieții, în care am presărat semințele dragostei de copii, de profesie și am exersat forță interioară, voința de a-mi împlini visurile izvorâte din propriile mele aspirații. Nu pot afirma că am avut modele pe care le-am urmat din punct de vedere profesional, dar au existat modele pe parcursul anilor de studenție. Impresionată de nivelul științific, de prestanța și demnitatea multor cadre didactice de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, aveam impresia că mi se oprește respirația când le salutam, cu maxim respect!  Doamnele profesor Rica Ionescu, Maria Pavel, Aurelia Fănuț, Oană Popârdă, Mihaela Mârțu, Maria Loghin, domnii profesorii Alfred Jeanrenaud, Eugen Stoleriu care mi-a condus lucrarea de licență și mulți alții mi-au fost modele profesionale. De la ei am învățat probitatea intelectuală și demnitatea cadrului didactic din mediul academic! Nu întâmplător am urmat toate etapele menționate de lege, susținând toate examenele pentru învățământ preuniversitar, inclusiv gradul I, după care am susținut teza de doctorat, sub imboldul irezistibil de a atinge înălțimile științei și de a fi originală, cu un brevet de invenție, teste de limbaj și text  științific, toate înregistrate la ORDA. Numele profesional a avut o mare perioadă de gestație și, deseori, de distorsiuni. Deveneam tributară unor convingeri cu valoare de principiu moral: „Mai bine invidiată decât compătimită!”. De data aceasta, unii oameni mi-au „validat”  crezul…

- Familie, carieră. Cum s-au echilibrat aceste roluri?

- După trei ani de stagiu la țară, mi-am urmat soțul care, în urma concursului  de medic secundar, mi-a redat buletinul de Iași, pe care-l „pierdusem” prin prezentarea la postul de stagiar. Devenisem suplinitoare în Iași pentru perioade scurte de timp, aveam deja al doilea copil, dar niciodată nu am acceptat varianta „de avarie” a soțului meu, de a rămâne acasă pentru a mă ocupa de creșterea celor mici. Am fost secretară, bibliotecară, dar și profesoară fără retribuție. Eram fericită, sfințeam locul prin tot ce făceam cu dăruire, mulțumirea de a fi utilă și iubită de cei din jurul meu. Mergeam la serviciu de mână cu ai mei copii. La Liceul  „ Mihai Eminescu”, cât și la National, atât elevii, cât și colegii mă îndrăgeau și mă respectau. Împărțeam cu generozitate zâmbete, ajutor și empatie, toate sub forma impalpabilă a picăturilor de timp, scurse din propria viață. Ajutorul acordat  la timp, fără răsplată, înseamnă iubire și viață!

- Vorbiți și despre un moment crucial al carierei. 

- Anul crucial al României și al existenței mele profesionale a fost 1989, când, deși aș fi putut să obțin postul de profesor de franceză la Liceul Național, unde  susținusem deja  gradul II, am optat pentru postul de logoped la Centrul Logopedic Iași, unde mă titularizasem în anul 1987. De pe acest post și grație limbilor străine pe care le vorbeam, am făcut multe stagii profesionale în Franța, Italia, Belgia, Austria, desăvârșindu-mi tehnicile terapeutice, aprofundând literatura de specialitate străină și legând prietenii trainice cu marii specialiști ai acestor țări. Imensa mea bucurie a fost atunci când am reușit să-i conving să participe la toate congresele și cursurile pe care le-am organizat în România, spre beneficiul tuturor colegilor din țară. Așa am devenit membră a ilustrei  organizații   ORTHPHONISTES DU MONDE, cu sediul la Paris. Descoperisem această  profesie compatibilă cu aptitudinile mele înnăscute, de dragostea pentru copii, de  creativitatea și spontaneitatea care mă caracterizau. Era o profesie de care m-am îndrăgostit la vârsta deplinei maturități! Cu primul copil venit în terapie a fost dragoste la prima vedere, l-am atras fără nicio reacție de respingere. Copilul simte imediat dragostea sinceră a  adultului, nu poate fi mințit cu sentimente false. Mângâierea nu poate fi simulată printr-o atingere cu sens mai mult de îndepărtare decât de apropiere.

- V-ați simțit discriminată vreodată? Ce ați făcut?

-  Am iubit dragostea pură a copiilor și am detestat minciuna și meschinăriile. De aceea, nu întâmplător am fost vocea, cronicarul și arhivarul nedreptăților unei societăți care dădea semne de alarmă pentru viitorul ce a devenit deja prezent. Din acest motiv, nu am dorit să am funcții și nici nu am intrat în politică, adică nu mi-am oferit deziluzia de a fi discriminată ca femeie. Nici măcar soțul meu, copil provenit din mediul rural, dominat de prejudecățile acelor vremuri, nu mi-a  subestimat valoarea și unele calități prin care îl depășeam! Dimpotrivă, mi-a respectat întotdeauna ideile, opțiunile, variantele de rezolvare ale unor probleme, aspirațiile mele profesionale. Era prea deștept că să se opună… Deși mă aprecia ca fiind cea mai mare artistă în „arta culinară”, cu modestia lui cunoscută, parcă jenându-se, în absența mea, vorbea elogios și cu admirație despre mine ca profesionist …

- Care sunt marile bucurii din viața dvs? Dar mâhniri?

- După 36 de ani ca logoped, afirm cu o mare doză de certitudine că am făcut cea mai bună alegere profesională, în urma căreia am avut numai satisfacții, în primul rând de ordin moral! Am lucrat cu mii de copii care-mi trimit mesaje de mulțumire, din multe colțuri ale lumii, ale țării. Este o mare satisfacție, ceea ce-mi dă convingerea că voi lăsa ceva în urma mea. Profesional, voi mai adăuga brevetele, cărțile mele și metodele mele terapeutice. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face la fel, insistând pe noțiunea de familie și pe sistemul educațional bazat pe principii  morale și pedagogice corecte, pe calitățile intrinseci individuale, subliniind ideea că educația copilului începe chiar din momentul nașterii lui. De acolo, omenirea ar trebui să-și proiecteze viitorul. Vom avea ceea ce inițiem, proiectăm și începem să aplicăm în prezent!

Maura ANGHEL

 

Eram fericită, sfințeam locul prin tot ce făceam cu dăruire, mulțumirea de a fi utilă și iubită de cei din jurul meu. Mergeam la serviciu de mână cu ai mei copii. La Liceul Mihai Eminescu, cât și la Național, atât elevii, cât și colegii mă îndrăgeau și mă respectau. Împărțeam cu generozitate zâmbete, ajutor și empatie, toate sub forma impalpabilă a picăturilor de timp, scurse din propria viață” - Georgeta Burlea