Robert Turcescu: Paltonul, Sibiul, călătoriile de lux, disparițiile din peisaj, tăcerile, casele și meditațiile, asta e tot ce rămâne din mandatele lui Iohannis

„Despre stăpânii de câini se spune că ajung, în timp, să semene cu animalele lor de companie. Împrumută ceva din privire, apoi din mers și, în cele din urmă, chiar din maniera patrupedului de a relaționa cu ceilalți, câini sau oameni, după caz”, scrie, pe site-ul canal33.ro, jurnalistul Robert Turcescu.

„Nu știu cât e de adevărat, eu am pisici și nu apuc să semăn cu ele prea mult întrucât nu mă lasă soția să le țin în casă, așa că doar mișună prin curte și miaună când vor să fie hrănite sau alintate. Dar chiar și așa, sunt de acord că tentația spre mimetism când vine vorba de ființele patrupede sau bipede cu care interacționăm, e mare și e chiar explicată științific. Cum e turcu’ și pistolu’, altfel spus.

Va trebui însă deschis un capitol separat în lucrările despre psihologia poporului român în care să fie atent studiate mutațiile care s-au petrecut cu noi după ce zece ani l-am avut președinte pe Klaus Iohannis. Iar întrebarea la care va fi cel mai greu de răspuns e și cea mai importantă: s-a luat el după noi sau ne-am luat noi după el?

Neamțul n-a fost neamț, asta e sigur. Adică n-a semănat deloc cu ceea ce imaginarul colectiv își închipuia că va să fie când a preluat mandatul. Impresia românului posesor de Volkswagen, Mercedes și Audi, ba chiar și a nostalgicilor care au condus pe vremuri un amărât de Trabant, era că neamțul e serios, muncitor, modest și cinstit. Că face treabă bună. Și- cel mai important în contextul discuției de față!- că nu seamănă cu noi. Speranța era că vom ajunge toți românii să fim ca el. Ne știm cum suntem: balcanici, vulcanici, flecari, gregari, lasă-mă să te las, la muncă zic pas. Dar nici nemțu’ nost nu fu’ mai breaz: o lene de pașă greu de urnit dintre pernele moi ale iatacului l-a răpus vreme de zece ani dincolo de zidurile groase ale Cotrocenilor și cam asta a fost tot. Mister nedeslușit: așa era el sau așa a devenit?

Discuția e lungă, iar pentru concluzii pertinente e nevoie de specialiști, așa că diagnoza rămâne suspendată la nivelul datelor culese din teren: paltonul, Sibiul, călătoriile de lux, disparițiile din peisaj, tăcerile, casele și meditațiile.

De partea cealaltă, fenomenul a căpătat însă dimensiuni de-a dreptul îngrijorătoare. Dintr-o dată, pe lângă toate tarele amintite mai sus, a apărut la români un apetit grozav pentru mediocritate. Se pot spune multe despre noi, că am fi așa și pe dincolo, că n-avem aia sau ailaltă, dar e cam greu să-i negi românului un fel de istețime salvatoare, un instinct înnăscut care-l poartă spre găsirea unor soluții, chiar și în ceasul al doisprezecelea.

Din păcate, după zece ani cu neamțul la Cotroceni, mușchiul care aducea victorii în cursele naționale contra-cronometru s-a atrofiat. Niște mediocri gângavi sau fără prea multă școală au văzut că rețeta succesului poate fi obținută și printr-o distilare lentă a borhotului rămas după ce-ai scos din treburile publice oamenii de valoare. Istețimea a fost înlocuită cu o mare picoteală națională, o siestă prelungită în care țara întreagă digeră lent, în ritmul coloanei de mașini de pe Valea Oltului, timpul ce i s-a dat.

Cine pe cine a schimbat? Cine pe cine a dresat? Neamțu’ pe noi sau noi pe neamț? La aceste întrebări, vorba poetului gării, răspunsurile vor veni ca trenurile, cu mare întârziere. Până atunci, mergem cu stăpânul la pas. Pas cu pas”, scrie Turcescu.