Privelişti lusitane la Sesimbra şi Lisabona

Din nou la şes spre Sesimbra, aşezare de pescari şi staţiune turistică la Oceanul Atlantic. Drum printre pământuri de jeratic pe care se întind năvoadele uscate ale viilor, printre livezile de portocali, lampadare din care curge aur topit. Sesimbra. Oraşul e aşezat în pantă. În pantă abruptă, perete triunghi isoscel de piramidă. Străzile se amestecă, se înghit unele pe altele, ca într-un uriaş triaj de cale ferată. Faleza. Nisip feruginos. Oceanul îşi aşează ritmic gulere de spumă. O flotilă eterogenă, bărci cu vâsle, bărci cu motor, şalupe, vase de mic tonaj, dormitează în apropierea ţărmului. Parcă e o procesiune. După un timp, una câte una se întorc la mal. E sărbătoare, ziua Sfintei Maria, dar pescarii au drept idol vremea şi marea. Azi e tocmai bine pentru îndeletnicirea lor. Se vede asta şi din poverile cu care se întorc la ţărm vestiţii pescari ai Sesimbrei. Cei 2500 de meşteri în ale pescuitului sunt cunoscuţi atât în Portugalia cât şi în întreaga lume. Pe plajă, plaja unde de obicei stau crucificate la soare trupuri omeneşti, sunt aşezaţi nişte peşti lungi – lăncii ide fildeş şi sidef. Imensul covor de siliciu a devenit o adevărată cherhana. Gesturile oamenilor sunt ceremonioase, exultând bucuria. Dincolo de faleză se pregătesc plasele. Bărbaţii se uită la soare şi prind în ochii lor fire din filamentul incandescent, pe care le fac apoi ochiuri de năvoade. Sute de gură-cască urmăresc acest spectacol. Nu-i tentează nimic altceva, nici chiar imaginea siluetelor originale ale hotelurilor turistice, chilii de pustnici scobite în pereţii de piatră ai munţilor.

*

Portughezii sunt omenoşi. Dau totul, puţinul pe eare-1 au, din străfundul inimii. Bărbaţilor le place o masă bogată, cântecul şi vinul roşu. Au reputaţia curajului şi tocmai de asta în luptele cu taurii confruntarea este aici, spre deosebire de Spania, directă, între om şi animal. Femeile-s tăcute şi mai triste. În ochii lor ard, ca în candele, uleiuri de măslin. Obrazul le e puţin spongios, calcaros.

*

Seara. La Lisabona, la restaurantul Machado, un restaurant tradiţional de pe Rua do Notre nr. 91. Odăi nu prea mari, parcă de cârciumă sau han. Pereţi garnisiţi obositor de tablouri, unele autentice, altele copii după Utrillo, Lautrec şi alţii. Lume puţină şi o anume răceală pe care nu reuşesc s-o topească zâmbetele profesionale ale fetelor durdulii, prinse în pânzeturi verzi şi albe, înflorate. Langustele din faţa noastră stau neatinse şi pocnetul de alături, de la alte mese, pocnetul celor care le decojesc are ceva de iască. Deodată se sting luminile, pentru ca îndată să se aprindă iar. Una din fetele care s-au învârtit la masa noastră, e acum pe podiumul din lemn. In spatele ei, doi bărbaţi în negru, ou chitare sub braţ. Nici un zâmbet. Parcă ar începe o solemnitate funerară. Din nou semiîntuneric. Acorduri de fadou. Cuvintele lunecă pe o tocilă şi din ele sar aşchii aprinse. Corpurile celor zece cântăreţi, care se succed la scurte intervale, par transfigurate într-o rugă spre mare şi cer. Tristeţe copleşitoare. Scurte momente de exaltare, cântece cu zornăituri de veselie, puţin, atât cât e necesar pentru a prinde puteri. Şi, în sfârşit, pe podium a rămas doar o singură cântăreaţă. Esmeralda, o gitană corpolentă, obraz rotund şi gură senzuală. Priviri strivitoare de femeie fatală. E vedeta localului. I-a prins în captivitate până şi pe japonezii care asistau degajaţi. Aplauzele o ţin tot timpul pe podium. Nu departe, celelalte cântăreţe, eu voci mai profunde, mai răscolitoare, însă femei mai şterse, asistă resemnate, privind decolorat. 

Sursa foto.