Primblare prin Setubal ziua şi seara

În apropierea catedralei un magazin de vechituri. Vechituri şi nu antichităţi ca în alte locuri. O încăpere lungă cu năframe de păianjen, cu geamuri prăfoase, cu un pod pe unde umblă probabil guzgani. O încăpere lungă, de atelier părăsit de lemnar. Lucruri claie peste grămadă, figurine fără mâini sau fără picioare, felinare cu sticla spartă, sfeşnice şchioape, cărţi cu coperţi de piele, cu foile ferfeniţă, sipete şi cufere ferecate şi încondeiate, pendule şi câte şi mai câte. Nimic din luxul ostentativ al magazinelor de antichităţi de pe aiurea. Harababură. Un vânzător îmbrăcat cu veşminte soioase, un fel de Costache Giurgiuveanu, stă singur ca într-o pustnicie ţinând parcă toate lucrurile în spinarea-i cocârjată. Parcă aşteaptă să sune clopotul de bronz de deasupra uşii. E neclintit, cu o răbdare în contradicţie cu temperamentul oamenilor de aici. IÎ găsesc la fel şi după câteva ceasuri. Magazinele au închis demult. Au rămas deschise doar prăvăliile de câţiva metri pătraţi, prăvăliile cu perdele de mărgele la intrare, unde se bea sumol de ananas sau celebrul vin „Muscatei de Setubal“ şi unde se pot cumpăra tot felul de fleacuri şi produse alimentare, de la peşte la portocale şi slănină afumată. Sunt prăvăliile bătute mai ales de sărmanii târgului. Magazinul de vechituri e şi el deschis. Cred că nimeni nu i-a călcat pragul. Răbdarea negustorului mi se pare maladivă. Seara îl iscodesc pe don Fernando, bărbatul cel gras ca o focă dintr-un ţinut de ape putrede de peşte. E neaşteptat de agil pentru greutatea pe care o duce. Îmi răspunde cu zâmbetul lui de portocal.

- E un magazin pentru turişti. Americanii, englezii, sunt înnebuniţi după vechituri. În timpul sezonului e o afacere hună. şi acum se mai abate câte un zănatic şi stăpânul câştigă cam cât adună un negustor de băcănie într-o săptămână.

Spre noapte mai dau o raită pe acolo. Beznă. îmi închipui că aşa arătau odăile noastre la întoarcerea din refugiu. Parcă aud foşnet bezmetic de carii şi ţârâit de greieri ascunşi în coifuri de obuze.

*

Amurg. Stau şi privesc de la fereastra hotelului. Grupul de vânători francezi s-a întors spetind cu tolbele pline de vânat. Prada, bogată. Va fi aşezată în frigidere, pentru a fi dusă acasă, în Franţa. Operaţia va fi făcută de puştii, copii de vârstă şcolară, care alcătuiesc şi aici, ca şi la Lisabona, majoritatea personalului hotelului. Vânătorii şi-au lăsat la uşă cizmele înnoroiate, cizmele de cauciuc, care m-au derutat în prima seară, şi au plecat să mănânce languste şi moluşte cu carne de porc la restaurantul din apropiere. Oraşul se pustieşte îndată, deşi noaptea abia pogoară, foşnind cu plasele ei de mătase violetă. Până şi băncile s-au închis. Maşinile de calcul nu au rond de noapte. Palmierii somnolează şi oraşul pare o aşezare tropicală moleşită de căldură şi plictis. Linişte. Se aude fâşâitul vaporului de agrement, care face ultima cursă spre peninsula Troia, acolo unde se pun abia acum bazele unei staţiuni turistice, valorificându-se astfel un filon neexploatat încă. Pe spinările cretoase ale munţilor Arrabida, sub broderiile pinilor şi măslinilor, se aprind lumini, luminile caselor ou acoperişul de culoarea crevetelor, case ce compun sisteme moleculare. Castelul San Fillipo, care a aparţinut cândva regelui Filip al Spaniei, transformat în hotel modern, aduce cu o scoică uriaşă, un ochi luminos deschis spre oceanul carbonizat. Se apropie ora mareei. Pescăruşii trâmbiţează neliniştiţi. În curând nisipurile ca nişte spinări de oseminte decalcifiate, nisipurile ce brăzdează grafitul oceanului, vor fi acoperite de valuri înalte de şase metri. 

Sursa foto.