O poezie luminoasă

Într-o caldă „Prefaţă” la cel de-al treilea volum de versuri publicat de Vasile Simon, „Cuibul cu stele” (Editura Princeps Multimedia, 2017), Daniel Corbu îl aşază pe autor „în rândul poeţilor religioşi”. În adevăr, profesorul şi preotul de la Hârlău scrie o poezie a sentimentului religios, nu neapărat „de amvon”, ci una a comuniunii în gând cu Dumnezeu, „cuibul” unde pune stelele fiind acela al unei fiinţe interioare care îmbogăţeşte preajma cu semnele sfinţeniei: „Din piscul cerului spre mare/ Un fruct alunecă din soare/ Cântă în cor celeştii în lucrare/ Flacăra de geniu sfinţitoare./ O fată sfântă mergând pe cărare/ Îmbrăţişează sufletele-n zare./ Umbre line şi tainice te-ncântă/ Lumina cernută de fata cea sfântă/ Fructul lăcrimează şi geme în mare/ Cerul şi-a desfăcut sacra cărare/ Spre stelele aurii, fata, călare/ Spre El fuge şi caută îndurare/ O, copilă, lumină din cerul de aur/ Vino să-ţi aşez cunună de laur!/ Din piscul cerului spre mare/ Un fruct alunecă din soare/ Cântă în cor celeştii în lucrare/ Flacăra de geniu sfinţitoare” (Lumină din cerul de aur). Poezia din Cuibul cu stele e una luminoasă, a luminii din Lumina Lui, a seninului şi cerului înalt („A murit moartea din mine/ Și-am cumpărat singurătăţi senine/ Să-mi facă de strajă la geam/ Îngeri stelari din cerescul neam/ A murit moartea în mine/ Şuvoi de lacrimi curge sub gene/ Sângele-mi aleargă în clocot/ Bat suliţe în dangăt de clopot/ A murit moartea în mine/ Și-acum sângele curge prin vene/ De când Cel înviat ne trimite/ Stele din îngeri, în suflet, pe trepte./ A murit moartea în mine/ Şuvoi de lacrimi curge sub gene/ Steaua mea limpede acum/ E fierbinte ca regele soare pe drum” - A murit moartea), unde preotul caută cărarea spre înviere şi spre slavă: „Sufletu-i lacu-mi de cristal/ Ce-şi sună corzile pe maluri/ Când aşezat pe-un sacru piedestal/ Îmi înalţ fruntea către idealuri./ Caut în taină în aspre ierni şi toamne/ Cărare spre-nviere şi spre slavă, Doamne!” (Corzile sacre).

În orizontul acestor imagini ale sfinţeniei şi înaltului, în poezia lui Vasile Simon abundă simbolurile ascensionale; zborul, aripile „sacre” („Simt cum inima îmi zboară/ Și cum aripile mă ridică/ Fulger şi ţipăt în glasul de seară/ Aburi întunecă mie calea mică./ De vulturi aripi vreau să-mi crească/ Pădurile din jur cu ele să le spintec/ Să scot miezul din a sufletului nucă/ Să-i cos cu aţa conştiinţei, petec./ Către lună strig cu disperare/ Să-mi împrumute al ei falnic far/ Lumină orbitoare să străpungă-n zare/ Să urc prin aripi către sfântul har./ Și-mi chem mereu dinspre izvoare/ Iubita vieţii mele de umbră şi de vis/ Să fie mare, sfântă sărbătoare/ Când aripile sacre urca-mă-vor în Paradis” - Aripile sacre) şi, mai ales, scara figurând ascensiunea spre „slava curată, heruvimică”, pelerinajul, nevoinţa lui, cărarea „serafimică”, drumul pe treptele unei alte scări a lui Iacob: „Minuni din taină deodată se nasc/ Minuni şi umbre şi pe schelete/ Ce urcă-n grabă sfintele trepte/ Și eu, şi duhul, toate renasc”; „Văpăi clocotitoare-mi / ard privirea/ Senină ca o lună plină cu iubirea/ Apuc să urc pe-a vremii scară/ Urmat de-o dragoste amară”; „Ultima bătaie de ceas - clopot ruginit/ La fel ca glasul meu pe limbă tocit/ Vom peregrina pe cărarea serafimică/ Și pe slava curată, heruvimică”; „Cerul croit din stele prăfuite/ Păcate, virtuţi sau jertfe/ Sunt ca nişte plăpânde garoafe/ Ce-mi împodobesc drumul în trepte”, scrie Vasile Simon în poeme precum Fantoma ochiului ce plânge, Văpăi ocrotitoare, Glasul mi-a ruginit în sihăstrie, Colivia: o poezie care opreşte risipirea vieţii şi încrederea în năluci, cautând nevoinţa de a binemerita Cerul, punând „în cuib” nu doar stele, ci şi florile unui suflet care îşi mărturiseşte credinţa: „Se aprind pe cerul unduios/ Flori de suflet credincios,/ Flori ce tind spre blânda lună/ Le văd pe cer în cunună./ În suflet e-un dangăt greoi/ Apasă în sunet de cimpoi./ Inima se-agaţă de-o strună/ Cântecul meu să nu apună./ Spre tine mă-ndrept, râu de foc mistuitor/ Și-aştept semnul înalt, mântuitor” (Râul de foc). Lângă aceste poeme care alcătuiesc esenţa sumarului cărţii, autorul adaugă câteva texte îndrăzneţ erotice („Două porţi închise/ Sunt buzele tale cărnoase/ Cu a mea privire de ger/ Sunt un nevrednic şi cer/ Cer buzele tale ca zorii/ Cer carnea ta fierbinte ca sorii/ Buzele tale aprinse, magnetice focuri/ Cad pe sufletul meu în feerice jocuri”, scrie, fără a păcătui, însă, preotul-profesor în La porţile sărutului) şi unele în ritmul liricii populare: „Lilică, Lilică/ Mică cireşică/ Dulce şi amară/ Mă vrăjeşti spre seară!/ Tu, copilă dragă/ Ce ţii la gât salbă/ Din nuferii Deltei/ În cântecul mierlei./ Lilică, Lilică/ Dulce acră vişinică/ Scumpă garofiţă/ Albă porumbiţă./ Lilică, Lilică/ Bălaie, subţirică/ Vino să-ţi iau rochiţă/ Scumpă şi pestriţă./ Să te iau acasă/ Să te fac mireasă/ Și să-mi fii soţie/ Dedicată mie./ Soţie pe veşnicie/ Să îmi juri credinţă mie/ Că-n vis vei rămâne/ Zână, tu, minune!” (Lilică, Lilică).

Lexicul poemelor din Cuibul cu stele este unul al simbolurilor religioase: potirul şi sângele, mielul sacrificat, sacra carte, clopotul, toaca, moaştele din raclă, metaniile, psalmii, altarul, Taina Mirungerii, schitul şi călugării: „Clopot în cântări de priveghere/ Vechi psalmi ce buzele-au tocit/ Grădină - dulce mângâiere/ Frânturi de ceas neostenit./ Aceleaşi jocuri printre stele/ Pe-un cer senin ca o oglindă/ Te chem în jilţul vechi din tindă/ Cu şoapte dulci şi mângâiere./ Parfum discret alunecă pe frunte/ Și ochii-mbălsămaţi în mir/ Sclipeşte sângele-n potir/ În mii de picuri infinite” (Vechi psalmi ce buzele-au tocit). Cărţile lui Vasile Simon au un cititor al lor, fidel, acelaşi care a „cerut” poeziei noastre de azi întoarcerea în paradigma liricii sentimentului religios.