În drum spre Copenhaga

Dimineaţa finlandeză a rămas undeva jos. Aeronava care ne duce de la Helsinki la Copenhaga, un avion de un alb lăptos, de promoroacă, mai urcă înspre 10.000 de metri. Aerul se rupe ca un năvod pentru scrumbii albastre, nimerit în guri hapsâne de ştiuci. 10.000 de metri. Parcă ne-am oprit. Am senzaţia că suntem într-un aerostat priponit cu odgoane de mătase, o mătase invizibilă. Vocea stewardesei companiei suedeze începe să umble pe traiectele instalaţiei de radio. Obişnuita porţie de informaţii. Aceleaşi peste tot. Diferenţă de ton, de limbă. Pentru început vorbele în engleză, o engleză cu accent nordic, mi se par pietrificate, apoi îmi dau seama că m-am înşelat. Totul e rostit grav. Ceea ce urmează este de altfel destul de serios pentru a nu fi contaminant. E vorba de o demonstraţie de salvare în caz de aterizare forţată în apele mării. Demonstraţia este făcută de un bărbat, unul brun, care-şi cenzurează cu greu zâmbetele ce-i dau ghes pe dinăuntru. E parcă puţină scamatorie în demonstraţia cu tubul de oxigen şi colacul de salvare. Simt că nu aş putea face aşa ceva cu nici un chip. Renunţ să-l urmăresc.

Între pasageri, reacţii felurite. Cei doi domni din faţa mea, pesemne oameni de afaceri, doi finlandezi ciolănoşi, înalţi, duc instinctiv mâinile spre gentile diplomatice cu închizători subtile din metal cromat. Funcţionarul companiei suedeze nu pomeneşte nimic despre ce trebuie făcut cu acestea. Probabil soluţia de salvare, patentată, nu prevede nimic. Un neamţ cu cioc, ca un smoc cafeniu, s-a dilatat parcă ascultând, nu cumva să-i scape vreun amănunt. Ar putea fi fatal. Cei mai mulţi nu ascultă. O zi transparentă, atât de limpede, încât nava, secţionând aerul, proiectează structurile moleculare, invizibile altfel. Scoarţa scandinavă, ciuruită de mii şi mii de ochiuri de apă, ca un steag de bătălie medieval, se vede pe toată distanţa, asemeni unei mese de operaţie cu lampă-nacelă. De sus, lacurile par aşchii dintr-un minereu de alabastru. Jur-împrejur, pământul e un postav de potasiu. Ni se anunţă că survolăm Stockholmul, dar tocmai acum intrăm într-un stog de bumbac. Când ieşim, oraşul e undeva în spate, un muşuroi.

Şi, în sfârşit, marea! Un uriaş pânzet când albastru, când gri. Jur-împrejur se bolboroseşte, se rememorează, pe segmente, operaţia de salvare. Stewardesele baletează de la un capăt la altul al navei. Zâmbesc abundent, dezvelindu-şi dantura sănătoasă, spoită cu cositor. Încet, încet, coborâm. Se aprind semnale şi ni se cere să ne punem centurile. Ciudat. Parcă vom ateriza pe mare. Apă solidificată. Unii, care nu ştiu, încep să caute, cu disperare, ustensilele de salvare. Alţii stau impasibili. Totul e numai aparenţă. Ne gândim, de bună seamă, la avionul care a eşuat aici în mare, apreciind greşit distanţa. Şi iată pista. Un foşnet colindă nava. Răsuflet de uşurare. Am aterizat pe pământ, la Copenhaga.