Elitele la ora confesiunii (II)

Actriţa Cornelia Gheorghiu, exprimând în metafore sensibile pasiunea pentru mirabila scândură a scenei, departe de sentimentul eşuării în provincie („Noi murim în fiecare seară şi ne naştem iar, şi trăim iar, în fiecare spectacol...”), evocă anii „trupei de aur” a Naţionalului ieşean, cu Miluţă Gheorghiu, Anny Braesky, Margareta Baciu, Virgiliu Costin, Adina Popa, Nicolae Veniaş, Ştefan Dăncinescu, nume care „au spart provincia” şi au strălucit în spectacole cu adevărat „naţionale”; academicianul Bogdan C.Simionescu care pune decăderea de azi a cercetării fundamentale în chimie pe seama ruinării întreprinderilor mari; muzeograful Ion Arhip, trăind în parfumul vechiului Iaşi; doctorul Eugen Târcoveanu, unul dintre cei mai renumiţi chirurgi români, care a inventat „termonecroza” în tratarea cancerului, povesteşte începutul traiectului său în „riguroasa” şcoală „dintr-un cătun” (!) până la eminenta şcoală de medicină a Iaşului, discipol, apoi, coleg cu profesorii Hăulică, Gioconda Dobrescu, Wasserman, Gavriliţă, Negoiţă, Buţureanu, Nicolae Oblu; criticul de artă Valentin Ciucă, cu viaţa sa între artişti, în apropierea lui Corneliu Baba şi Ion Irimescu; inventatorul Boris Plăhteanu, urmându-şi destinul de la „severitatea” Liceului de Băieţi nr.2 din Tecuci, la şcoala de inventică de la Iaşi; poetul Emil Brumaru căruia Vasile Arhire îi „smulge” informaţii preţioase pentru criticul şi istoricul literar (într-o poezie scrisă în clasa a VIII-a, pe o carte de biologie şi comunicată acum întâia dată - „Eu, Brumaru Emil,/ care sunt doar un copil,/ jur pe Sfânta Cruce a mea/ că iubesc Materia” -, se regăseşte, în fond, paradigma întregii lirici al cărei material, la Brumaru e Materia aceea, din poemul copilăriei); profesorul Radu Rey, prinţul Carpaţilor, evocând episoade halucinante din istoria relaţiilor de forţă cu autorităţile comuniste, cu Ceauşescu însuşi, face o radiografie precisă a lumii munţilor şi a unor oameni care „nu aveau psihologia de iobagi în ei”, fixând ideea foarte curajoasă, atunci ca şi acum, după care „renaşterea României nu putea veni bine decât dinspre Carpaţi la vale”; magistratul Valerius M.Ciucă, un poet al Dreptului: „Imaginaţi-vă că însuşi limbajul juridic este unul al metaforelor. Dumneavoastră vedeţi pe stradă case, terenuri, autoturisme, oameni, noi vedem în locul dumneavoastră bunuri imobile, bunuri construite, persoane fizice, simboluri ale persoanelor morale sau juridice care sunt prin ele însele, aşa cum spuneau romanii, nişte ficţiuni. Cu alte cuvinte vedem lucrurile acestea nevăzute în general, sunt plăsmuiri ale spiritului ceea ce dovedeşte că dreptul în sine a devenit o înaltă poezie. Este extrem de rafinat prin suma de metafore, dar în acelaşi timp şi prin regulile numeroase de interpretare”, spune reprezentatul României în Tribunalul de la Luxemburg; poetul Horia Zilieru, Urmuz, Ion Barbu şi Arghezi al Iaşului, trăind, cu pasiune şi emoţie, în locul geometric al poeziei; Constantin Milică, o altă figură tutelară a şcolii agronomice ieşene, îşi poartă interlocutorul şi implicit, telespectatorii, apoi, cititorii, pe drumul care uneşte fotosinteza plantelor cu sănătatea oamenilor; în sfârşit, prozatorul şi publicistul Grigore Ilisei, „magistrul” lui Vasile Arhire însuşi, „predă” o lecţie a dialogului proprie „taifasurilor” difuzate de aceleaşi posturi de televiziune înaintea cinei de azi: „Sigur, nu este întotdeauna confortabil să răspunzi, dar depinde de ce întrebări se pun, depinde de mediul care se creează, de acea încredere care poate exista între doi oameni. Unii dintre interlocutorii pe care i-am avut de-a lungul anilor îmi mărturiseau că mi-au spus lucruri pe care altfel nu le-ar fi rostit niciodată, dintr-un motiv foarte simplu: pentru că în timpul dialogului s-a generat o asemenea atmosferă de încredere, s-a ţesut un fel de pânză între cei doi care vorbeau, încât, într-adevăr, au simţit nevoia spovedaniei, a confesiunii care, altfel, sigur, este inhibată deseori în existenţa umană”.

Cum se vede, personalităţile din domenii diferite, reunite la masa cinei, în faţa camerelor de luat vederi şi în paginile tipărite în volumul întâi din „Ghici cine (re)vine la cină”, reprezintă elitele noastre, în fond, şansa de a fi altfel decât lumea epidermică, grăbită, nervoasă, adesea isterică, în care trăim; în povestea lor, regăsim epoca, trecutul mai îndepărtat, interbelic sau acela mai recent, în durata celor două regimuri politice, Vasile Arhire urmărind, însă, dincolo de acest profil istoric, alte câteva teme de mare actualitate. Mai întâi, ceea ce aş numi nevoia de modele adevărate, substanţiale, dincolo de glazura silicoanelor, bogăţiei afişate, vacanţelor exotice, „fiţelor” de tot felul; povestindu-se pe ei înşişi, partenerii de dialog ai lui Vasile Arhire îi fac „să vorbească” pe cei care le-au dat nume: Corneliu Baba, Miluţă Gheorghiu, Petre Botezatu, Dimitrie Mangeron, Marţian Cotrău... „Nu se poate face nimic fără şcoală”, spune profesorul Eugen Târcoveanu, iar o altă temă pe care Vasile Arhire o urmăreşte cu tenacitate în toate interviurile este aceea a şcolii şi educaţiei, de la primele clase dintr-un cătun până la şcolile de agronomie, de medicină, matematică, inventică, Drept, pictură de la Iaşi. În sfârşit, cetatea vie este personajul tuturor confesiunilor din cartea lui Vasile Arhire: „Moldova are o dominantă de personalitate care face din acest spaţiu o vatră a spiritualităţii neamului nostru”, spune Valentin Ciucă, identificând un spirit al locului care „înseamnă de fapt manifestarea energiilor pe care le simţim ca produs al harului, energii venite de undeva de sus din jurul nostru”: „oraş de inimă şi de ţară”, acasa lui Radu Miron, locul geometric al poeziei lui Horia Zilieru, spaţiu al legendelor şi speranţei, Iaşul e Axis Mundi pentru toţi cei care au acceptat invitaţia la cina lui Vasile Arhire.

Citiţi şi: Elitele la ora confesiunii (I)

„Ghici cine (re)vine la cină (I)” adună dialoguri substanţiale, iar continuarea proiectului în alte volume cu alte confesiuni va constitui, nu mă îndoiesc, o carte a elitelor româneşti contemporane.