Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti

 Când un român educat se gândeşte la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, celebrat în fiecare an, de către Biserică, pe data de 23 aprilie, el ştie, sau ar trebui să ştie că acest Sfânt a fost ales de către Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei drept patron spiritual al său, al oştirilor sale. De aceea a poruncit pictarea icoanei Sfântului Gheorghe pe steagul său de luptă. Dar la fel de bine ştie că, un alt mare domn demn al românilor, Voievodul Sfânt Martir Constantin Brâncoveanu al Ţării Româneşti îşi are rămăşiţele pământeşti – acum scoase la vedere, de sub piatra de mormânt, şi înspre cuvenită cinstire – la ctitoria sa din Bucureşti, de la Kilometrul Zero, închinată Sfântului Gheorghe. S-a numit, de la început, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, fiindcă nu foarte departe de ea se află o biserică mai veche închinată tot Sfântului Gheorghe, numită, de aceea, Biserica Sfântul Gheorghe Vechi. Acea biserică se crede că a fost, pentru o perioadă scurtă, şi catedrala mitropolitană a Ungro-Vlahiei, în 1659, când la solicitarea Imperiului Otoman, capitala politică, şi implicit cea religioasă a Ţării Româneşti a fost mutată de la Târgovişte la Bucureşti.

În Evul Mediu îndeosebi, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost foarte cinstit de către creştini. Pretutindeni în lumea creştină de atunci s-au construit biserici şi catedrale închinate lui. Englezii au ales să le fie patron naţional. La fel şi armenii, georgienii, maltezii, sârbii sau lituanienii. Era firesc sa fie aşa, fiindcă Evul Mediu însemna război, luptă, mult război, iar în război omul are nevoie de curaj şi putere de Sus, ca să reziste. Un Sfânt curajos, un militar curajos ca Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este un model de mare ajutor oricui. Atunci, ca şi astăzi.

Vodă Brâncoveanu nu a pus el însuşi piatra de temelie a bisericii Sfântul Gheorghe Nou, căci construirea ei începuse, sub patronajul domnitorului Antonie Vodă din Popeşti şi a dragomanului Panaiotis Nikusios, către finele secolului al XVII-lea. Ei o concepuseră ca metoc al Sfântului Mormânt, construit pe locul unei alte biserici vechi, din secolul al XV-lea, dar nu au terminat construcţia. Constantin Brâncoveanu a preluat această sarcină, definitivând între anii 1705-1707 un edificiu impozant, după planurile ctitoriei sale de la Hurezi. Pictorul bisericii de atunci a fost celebrul Pârvu Mutu, zugravul de biserici care a marcat definitoriu epoca brâncovenească, în pictură. La sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel a anului 1707, noul lăcaş a fost târnosit cu mare fast, în prezenţa Patriarhului Ierusalimului.

Biserica fusese prevăzută şi cu un han de oaspeţi, după moda orientală a vremii. Acesta s-a construit lângă ea, alături de clopotniţă, chilii, egumenie şi casa patriarhală. La Sfântul Gheorghe Nou nu era o simplă biserică, ci o mânăstire de călugări, cum erau multe în secolul al XVIII-lea, în tot Bucureştiul. Ei trebuiau să administreze hanul, precum şi alte proprietăţi cu care erau, de regulă, înzestrate aşezămintele bisericeşti de către ctitorii lor.

Dar ansamblul astfel definitivat de către Domnul Brâncoveanu nu a rezistat mult timp. În anul 1718 a fost grav avariat de un incendiu, fiind refăcut de către domnitorul fanariot Ioan Mavrocordat. La cutremurul din 1802 s-au prăbuşit turlele bisericii, iar la marele incendiu care a pustiit două treimi din Bucureşti, din anul 1847, clopotniţa şi biserica au fost grav afectate. Renovarea din 1851, care a succedat incendiul devastator, a schimbat arhitectura originală a bisericii, căreia i s-a dat formă neoclasică şi neogotică. Noua pictura murală a fost realizată de către Mişu Pop şi Constantin Lecca. Pe locul fostului han, împrejurul bisericii, a fost amenajată o mică grădină, loc de promenadă pentru protipendada oraşului. Cutremurul din 1940 a afectat şi el biserica, care abia după Al Doilea Război Mondial a fost restaurată în forma ei iniţială, în stilul brâncovenesc. Anii din urmă au îmbrăcat-o în veşminte noi.

În această biserică, ultima ctitorie a soţului său, Doamna Maria Brâncoveanu a înmormântat discret în 1720, ferit de ochii stăpânirii turceşti asupra ţării, trupul bărbatului său, recuperat din apele mării şi îngropat la Mânăstirea Maicii Domnului de pe Insula Halki, pe care Vodă o sprijinise financiar cu câţiva ani înainte de moartea sa. La Mânăstirea Hurezi îşi pregătise Domnul necropola, iar asta o ştiau bine şi turcii. Înmormântarea acolo ar fi însemnat posibila profanare a mormântului. De altfel, mormântul Domnului de la Sfântul Gheorghe Nou a rămas tăinuit vreme de aproape două secole, până la descoperirea inscripţiei de pe candela de deasupra lui, în anul 1914.

La biserica Sfântul Gheorghe Nou nu te poţi duce decât cu admiraţie în suflet. Admiraţia pentru un lăcaş de cult impunător, în binecunoscutul stil brâncovenesc, emblema de aur a Sudului României. Admiraţia pentru ctitorul acestui lăcaş, Domnul Brâncoveanu, cel luat de turci, cu toată familia, în Miercurea Mare a Săptămânii Patimilor anului 1714, de la Curtea Domnească, situată nu departe de biserica Sfântul Gheorghe Nou; întemniţat şi chinuit în sinistra închisoare Edicule; apoi scos la lumină, pe 15 august 1714, de ziua sa aniversară şi Praznicul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, spre a fi invitat să-şi renege identitatea, credinţa, principiile, pentru a supravieţui. A refuzat să se renege, a asistat la decapitarea tuturor fiilor săi, între care unul minor, şi a fost şi el decapitat. Apoi aruncat în Bosfor. Unei vieţi nedemne i-a preferat o moarte demnă. Acest exerciţiu de demnitate românească a cutremurat Istanbulul, diplomaţia europeană, lumea de atunci. Cu atât mai mult s-ar cuveni să cutremure astăzi pe orice român decent.

Dar admiraţie se cuvine să aibă închinătorul ajuns la biserica Sfântul Gheorghe Nou şi faţă de Doamna Maria Brâncoveanu, soţia credincioasă a Domnului martir care chiar în condiţiile şi circumstanţele foarte grele ale vremii s-a îngrijit şi ostenit ca rămăşiţele soţului ei să ajungă în ţara lui, să fie aşezate creştineşte la loc cuvenit. Domnul îşi pregătise loc de îngropare în biserica Mănăstirea Hurezi, ctitoria sa de suflet, însă rămăşiţele nu i-au ajuns niciodată acolo. Poate tocmai fiindcă martiriul său, verticalitatea sa trebuiau să rămână far călăuzitor tuturor românilor, iar Bucureştiul devenit în 1918, la peste 200 de ani de la martiriul Brâncovenilor, capitala tuturor românilor, era locul cel mai potrivit pentru ca Brâncoveanu Constantin, Domnul creştin demn, sa fie mereu şi mereu în ochii, în atenţia noastră, a tuturor.

Iar în biserica Sfântul Gheorghe Nou te mai poţi gândi cu admiraţie şi la Voievodul Mihai Viteazul, Domnul primei uniri a românilor, cel care a dăruit Bucureştilor, în 1599, mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae, păstrată în această biserică; dar şi la Mihai Eminescu, Domnul culturii române, a cărui slujbă de înmormântare a fost oficiată aici, pe 17 iunie 1889.

Icoana Sfintei Cuvioase Parascheva salvată la demolarea bisericii Sfânta Vineri, păstrată acum în biserica Sfântul Gheorghe Nou, dă mărturie despre Lumina pe care întunericul nu o poate cuprinde.

La biserica Sfântul Gheorghe Nou sunt mărturii despre Lumină, curaj, bărbăţie, demnitate. Despre coordonatele esenţiale ale omului: iubirea de Dumnezeu şi de semeni; creaţia frumoasă, rod al iubirii.

Dr. iur. Maria Mihaela Stan