Aniversarea celui mai iubit dintre pământeni

Dacă Marin Preda ar fi trăit, el care mărturisise că vrea ar vrea să trăiască cât mai mult pentru a-și desăvârși opera proiectată, ar fi împlinit în acest august 95 de ani. Din păcate, chiar și atunci când îl aniversăm, gândul dintâi ne duce la moartea sa care a zguduit nu numai lumea culturală, ci toată lumea românească. În acea primăvară nefastă a anului 1980 un important scriitor întreba: „Ce ne vom face fără El?”. Timpul avea să justifice întru totul această îngrijorare. Nu ne-am simţit deloc bine fără autorul „Imposibilei întoarceri” - nici înainte, nici după 1989. Prestigiul său de cel mai mare prozator român postbelic era enorm. Eugen Simion scria pe bună dreptate că simpla lui prezenţă „dădea un sentiment de siguranţă muncii literare” şi era garanţia că „nici o mare nenorocire nu se poate abate asupra profesiunii noastre”. Dar Marin Preda nu dădea doar scriitorului o anumită siguranţă. Am mai afirmat, comentând volumul de documente din arhiva Securităţii, publicat de Ioana Diaconescu, că într-o Românie cu Marin Preda nici chiar Ceauşescu nu-şi putea permite să facă orice. Subliniam, în fine, că nu oricărui prozator i s-ar fi editat un roman ca Delirul, care ştim ce reacţii violente a stârnit la Moscova şi în Germania, ca şi în rândul unor cominternişti autohtoni. Pentru ca să apară o asemenea carte, trebuia ca ea, cartea, să fie semnată de un mare prozator care era perceput şi ca o mare conştiinţă. În Jurnalul Intim al lui Marin Preda, editat de Eugen Simion şi Oana Soare, cel mai interesant şi cel mai dramatic este Carnetul de atelier al romanului Delirul. Într-un excepţional interviu, din 1974, luat de Sânziana Pop, Marin Preda spune la un moment dat: „Un om nu se naşte ca să facă literatură, ci ca să-şi trăiască viaţa”. Ei bine, tocmai el se numără printre cei foarte puţini care contrazic aserţiunea sa. Dacă cineva ar mai avea nevoie să se convingă de acest adevăr n-are decât să citească „dosarul” Delirului, carte ce l-a preocupat până la obsesie mai bine de un sfert de veac, practic până la moarte. În 1975, romancierul mărturisea într-un alt interviu: „Înainte de a mă gândi la Moromeţii, m-am gândit, încă acum douăzeci şi cinci de ani, la Delirul. Această carte am vrut s-o scriu şi nu alta. Asta nu înseamnă că nu mi-am dat repede seama că trebuie să scriu întâi Moromeţii... Am vrut să scriu acest roman în anul 1949, iar acest vis e pe cale de împlinire, din el nemairămânând de scris decât al doilea volum al Delirului. Aceste două romane, împreună cu Moromeţii vol. I şi II, vor constitui nu un ciclu..., ci un roman constituit din patru volume, o tetralogie, între care Delirul vol. I şi II vor fi romanele din interior, iar actualul volum Moromeţii II va constitui finalul acestei tetralogii”.

Din păcate, proiectul privind „împlinirea” tetralogiei cu volumul II al „Delirului”, aşteptat, s-ar putea spune, de toată suflarea cititorilor români de literatură, care la acea vreme erau foarte mulţi, cum probabil nu vor mai fi niciodată, a rămas nefinalizat. Pentru el Marin Preda s-a documentat intens şi profund, ca un veritabil cercetător, ca şi cum s-ar fi pregătit să scrie o istorie propriu-zisă a perioadei ce urma să fie reînviată în romanul său: presa vremii, studii despre cel de-Al Doilea Război Mondial şi despre ce s-a petrecut în România în anii premergători celei mai mari şi mai devastatoare conflagraţii, dar şi după aceasta, ca să nu mai vorbim de anul 1944, unul cu adevărat de răscruce, documente secretizate, precum şi alte surse ca, de pildă, mărturiile văduvei lui Armand Călinescu etc. Carnetul de atelier din Jurnalul intim se deschide cu o însemnare a scriitorului, datând din 1973, ce spune aproape totul despre tensiunea în care se afla Marin Preda în acele momente, despre încordarea şi efortul de a-şi lua în stăpânire tema. Dar nu numai atât. Confesiunile, consideraţiile, rememorările reproduse de editorii Jurnalului intim dintr-o agendă a romancierului atestă cât de copleşit era Marin Preda de răspunderea pe care şi-o asumase: aceea de a scrie un roman ca Delirul, mai ales în contextul istoric, politic – intern şi internaţional – al anilor ʼ70. Dacă aceasta este Literatura (cu majusculă), dacă (re)facerea unei lumi într-o operă de artă – cum este romanul – presupune, pe lângă vocaţie, talent şi chiar geniu, o atât de puternică ardere, o atât de mare suferinţă, e drept şi dulce, nu doar amară, atunci nu ne mai surprinde faptul că ne trec fiori citind cele notate în agenda amintită. Însemnările de acolo relevă şi modul cum se autositua Marin Preda, cu o luciditate neiertătoare, aş zice tragică, raportându-se pe cât de obsesiv, pe atât de fecund la marii romancieri români şi străini din epoci diferite: „Azi m-am plimbat cu gândul la cel mai greu roman al vieţii mele, volumul doi (care s-ar intercala între unu şi doi Moromeţii) din tetralogia Moromeţii. Împreună cu Marele singuratic, la care ar mai trebui să lucrez pentru importante racordări, acest nou roman ar scoate ţărănimea română pe scena naţională prin participarea ei la ultimul război şi prin aceasta, pe scena universală. Dar gândul nu zboară, elanul e ascuns şi nu pot evoca nimic, nici o scenă din cele totuşi mari pe care le am în minte şi care sunt «certitudinea de bază» a credinţei mele că pot scrie acest roman şi pot să-mi împlinesc, astfel, ambiţiosul proiect... Îndoieli nu am. Am scris, în anul care a trecut, într-o zi şi o noapte, una din «marile scene», moartea Nadejdei Aliuleeva Stalin, pe care o recitesc adesea şi mă pun pe picioare în orele mele grele”. În legătură cu scena morţii Nadejdei Aliuleeva editorii Jurnalului intim fac trimitere la „Amintirile deghizate” ale lui Ovid S. Crohmălniceanu care l-a sfătuit şi l-a susţinut pe Marin Preda în multe momente ale evoluţiei sale. Aflăm astfel că creatorul Moromeţilor voia să sugereze în Delirul că sinuciderea Nadejdei Aliuleeva, interpretată de Stalin ca o trădare a încrederii lui, ar fi însemnat începutul „delirului suspicios al celui care avea să vadă apoi peste tot comploturi şi urzeli infernale”, episodul fiind situat într-o anumită „simetrie artistică” cu cel în care Hitler muşcă isteric covorul. Numai că, observă Crohmălniceanu, romancierul a căzut aici „victimă propriei sale viclenii ţărăneşti”. A introdus scena, ştiind că cenzura se va focaliza pe ea. Stratagema, cum o numeşte şi criticul, era folosită de mulţi autori în lupta lor cu cenzura. Lui Preda i-a reuşit, dar, regreta mai târziu Crohmălniceanu: „Mai bine, zic eu acum, eşua şi publica romanul după o vreme aşa cum îl gândise... Mie capitolul mi s-a părut extraordinar, ca o naraţiune literară pe acest subiect de talia nuvelei lui Nabokov, Exterminarea tiranilor...”.

Considerat „cel mai greu roman al vieţii mele”, nu este exclus ca, „împlinit” cu volumul II, Delirul să se fi dovedit şi cel mai important roman al său şi, de ce nu, al literaturii române postbelice. N-a fost să fie, adeverindu-se o dată în plus că tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna...