„Vai de veacul în care nici cei răi nu mai au caracter”

Într-un interviu pe care l-am publicat exact acum 25 de ani în „Adevărul”, Petru Creţia, sublinia: „Spaţiul ipoteştean este prezent în toată opera lui Eminescu. El a avut aici două experienţe decisive: o iubire de adolescenţă şi moartea lui Ilie, singurul său frate de care s-a simţit apropiat. Peisajul, relaţia adâncă şi auroral-erotică, moartea fratelui sunt prezente, repet, în toată opera, inclusiv în poeziile neştiute şi găsite de mine”.

Era o zi de vară însorită şi înmiresmată, iar convorbirea cu Petru Creţia avea loc chiar la Ipoteşti, într-o cămăruţă, ca o chilie monahală. Aici locuia şi lucra eminentul cărturar care îşi asumase, departe de un minim confort şi de orice trufie, misiunea de a-l sluji pe Eminescu cu sentimentul acut că astfel slujeşte cultura naţională.

La finele anilor '90 ai secolului trecut, apărea lucrarea lui Valentin Coşereanu: „Eminescu, Ipoteşti, Eminescu”, rod al unor îndelungate cercetări ale autorului. Am comentat-o la momentul apariţiei. Ceea ce voi rememora acum sunt, în majoritatea lor, fapte şi date cuprinse în cartea amintită.

În 1914, un vizitator al Ipoteştiului constata cu uimire: „Vântul şuieră prin uşile şi ferestrele stricate, iar păsările îşi fac cuibul înăuntru. E o înfăţişare tristă casa aceasta dărăpănată şi lăsată în părăsire şi o ruşine pentru acei care-l cetesc şi-l admiră pe Eminescu... În Franţa sau Germania nu s-a întâmplat aşa ceva. La Weimar, casele lui Goethe, Schiller şi Nietzsche sunt transformate în mici muzee şi îngrijite cu sfinţenie (mici erau poate atunci, cu o sută de ani în urmă, căci prin anii ’80, când am avut prilejul să le vizitez, deveniseră nişte mari muzee memoriale şi centre de studii – nota mea C. C.), iar la Leipzig vezi la o casă mică, simplă şi modestă, o placă comemorativă amintind că acolo a lucrat Schumann”. Dând exemplul acestora, vizitatorul implora patrioticele autorităţi ale statului român „curat constituţional”, cu formula personajului lui Caragiale, să ia aminte că acolo, la Ipoteşti, este casa „celui mai mare poet al neamului românesc”. Dar cine să-i dea ascultare? Politicienii corupţi şi ignoranţi de care se îngrozise Carol I, hrăpăreţii preoţi, avocaţii, prefecţii ipocriţi şi inculţi, toţi parveniţii şi îmbogăţiţii peste noapte? Proprietarii abuzivi? Unul dintre aceştia, care nu avea nici un drept să revendice casa Eminovicilor, spunându-i-se că „această casă este scumpă neamului românesc”, a replicat cu un cinism ce ne este astăzi, din nefericire, atât de cunoscut: „O fi scumpă neamului, dar e mai scumpă pentru mine, căci e proprietatea mea...”. A trebuit să fie învinse multe piedici şi să treacă multe decenii până ce casa familiei lui Eminescu, străjuită de un bătrân salcâm moromeţian, care repovesteşte copilăria Poetului, să devină muzeu memorial.

Eminescu a venit prima dată în casa de la Ipoteşti în 1885 când tatăl său a terminat construcţia. Avea cinci ani. De o parte şi de alta a pridvorului casei, înălţată pe locul alteia mai vechi, au fost plantaţi doi salcâmi, nu tei aşa cum scrie G.Călinescu în celebra biografie „Viaţa lui Mihai Eminescu”, care şi-a bazat descrierea pe nişte fotografii de epocă. Altminteri, constată Valentin Coşereanu, cu această excepţie, ceea ce evocă marele critic, romancier şi biograf corespunde întru totul realitaţii. Cu geniala sa intuiţie, Călinescu a reuşit mult mai mult decât ceea ce pot oferi documentele şi alte felurite mărturii. Unul dintre salcâmi a regenerat miraculos, ca şi Teiul lui Eminescu din Copoul Iaşilor, şi a dăinuit până astăzi. După moartea căminarului, până în 1924, când se transformase practic în ruină, casa a mai fost locuită o scurtă perioadă de timp, nu se ştie însă când şi de către cine. O fotografie din 1916 atestă starea de tot precară a construcţiei, cauzată şi de o surpare în urma unei alunecări de teren. Fapt e că în 1924, în „Revista Moldovei” ce apărea la Botoşani se relata că „a fost mare mişcare în oraşul nostru, pentru că proprietarii moşiei Ipoteşti, hotărâţi să refacă pentru odihna lor casa în care a copilărit Mihai Eminescu au dărâmat-o până la temelie. Un manifest al studenţilor români din Botoşani urmat de un altul, al studenţilor evrei, a stârnit proteste energice împotriva acestei dărâmări”.

De la un punct, lucrurile sunt oarecum confuze. Cert e că proprietarul domeniului Eminovicilor se adresa, la 3 august 1924, prefectului judeţului Botoşani, Demostene Vizanty, cu următoarea scrisoare: „Subsemnata Maria D. Papadopol, proprietara moşiei Ipoteşti, declar prin aceasta că donez casa din Ipoteşti, sau mai bine zis locul unde s-a aflat această casă, cu condiţiunea expresă de a se ridica pe acest loc o clădire identică cu materialul ce se află azi pe aceste ruine şi care clădire nu va putea avea altă destinaţie decât a fi muzeu naţional cu titlul «Mihai Eminescu donat de Maria Papadopol născută Isăcescu» care va putea avea şi o sală de lectură; nici într-un caz nu va putea servi ca local de şcoală”.
Frapează în această „declaraţie” ceea ce aş numi imensul orgoliu ciocoiesc. Acelei „Papadopol născută Isăcescu”, care era destul de instruită şi de informată încât să fi ştiut că Eminescu devenise un mit, i se pare firesc să alăture, şi încă în „titlul” unui „muzeu naţional”, nevolnicul ei nume de cel al marelui poet. Ca să nu mai vorbim de nefericita, ridicola exprimare: „Eminescu donat de...”. Oricât de „sacră” şi de garantată ar fi, proprietatea nu este şi nu trebuie să fie numai o problemă de interes personal, ci şi una de interes social şi naţional. Ciocoii vechi şi noi, parveniţii nu vor înţelege niciodată că proprietatea conferă nişte drepturi şi chiar blazoane (cele mai multe de tinichea), dar nu şi ce poate da eventual numai Dumnezeu. Dar gestul acelei doamne „Papadopol născută Isăcescu” dovedea totuşi o oarecare generozitate, ca să nu pronunţ cuvântul atât de greu: nobleţe. Intervenea însă orgoliul şi mai ridicol, şi mai nociv al unui, aşa-zicând, parvenit pur sânge, şi anume amintitul prefect Vizanty care voia să intre el în „eternitate” lipit de imaginea lui Eminescu. Manipulând nişte „cozi de topor”, nişte clienţi politici, uzând de înşelătoarea demagogie patriotardă, vrea să tragă totul pe turta sa. Rezultatul? Casa lui Eminescu de la Ipoteşti, aşa cum se consemna într-un număr din 1926 al „Revistei Moldovei”, bisericuţa de pe domeniul căminarului, ca şi mormintele părinţilor poetului, au rămas - şi asta pentru multă vreme - „complet părăsite şi acoperite cu bălării...”.

Orice comentariu mi se pare superfluu pe lângă o reflecţie a lui Eminescu, ce se poate citi nu mai departe decât într-unul din manuscrisele sale: „Cel mai mare bine pe care cei răi îl pot face e de-a rămâne răi; numai persistenţa lor asigură victoria celor buni. Vai de veacul în care nici cei răi nu mai au caracter”.